Prima Pagina / Banat / Limba latină – temelia culturii și civilizaţiei

Limba latină – temelia culturii și civilizaţiei

În puținele ore de istorie a limbii române predate la școală se învață că limba română provine din latină. Despre modul cum a ajuns latina în Dacia se știu mai multe de la orele de istorie: în urma războaielor dintre Decebal și Traian, Dacia a fost cucerită, în anul 106 d.H., și a fost transformată în provincie romană. Imperiul Roman era, la acea vreme, un stat unitar, în care limba latină servea drept mijloc de comunicare între toți locuitorii Imperiului.

Latina s-a instalat și în noua provincie, odată cu administrația și cu armata romană. La fel ca în celelalte provincii cucerite,  dacii au fost siliți de nevoile practice ale vieții să adopte latina ca limbă secundară, folosind-o în relațiile lor cu administrația, cu armata și cu coloniștii romani.

Se știe din scrierile latinești că în Gallia, de exemplu, cei care au adoptat la început limba latină au fost nobilii și comercianții. Primii și-au trimis copiii la școli romane pentru că numai astfel puteau promova în magistratura Imperiului. Comercianții aveau și ei interes să o învețe, fiindcă latina era limba comerțului din întregul Imperiu.

Astfel, latina a devenit mijlocul de comunicare principal; vechile populații și-au abandonat limba maternă, a cărei sferă de utilizare s-a restrâns din ce în ce mai mult (mai era folosită, probabil, ca limbă de conversație în familie). Acest proces de adoptare a limbii latine și de părăsire a limbii materne se numește romanizare și a avut loc în toate regiunile cucerite de romani. Latina introdusă în Dacia, vorbită de locuitorii acestei provincii, s-a modificat, cum s-a întâmplat și în celelalte provincii romane.              Timp de câteva secole a avut loc o evoluție lentă, care a făcut ca latina să sufere schimbări așa de mari încât în secolul al VIII-lea se poate vorbi de apariția limbii române, în urma unui proces îndelungat de transformare a limbii latine. Elementele care dovedesc că în toate provinciile romane se dezvoltă limbi noi (fapte fonetice, forme gramaticale sau cuvinte diferite de cele din latina clasică) apar în textele latinești din Occident încă din secolul al VI-lea, ele fiind mai numeroase în tot cursul secolului al VII-lea și la începutul secolului al VIII-lea: latina din aceste texte nu mai este latină, dar nu este încă nici limbă romanică (română, franceză, italiană, portughezã, spaniolă).

           Primul care a observat că s-a petrecut ceva cu latina a fost împăratul Carol cel Mare, inițiatorul „Reformei carolingiene” care promova „salvarea” latinei scrise prin întoarcerea la normele latinei clasice. El a adus din Anglia un călugăr savant, Alcuin, pentru a preda latina la mânăstirea Saint-Martinde-Tours. Împreună cu alți călugări învățați din Irlanda, Anglia și Italia, care știau latinește, a realizat o „purificare” a limbii latine scrise, religioase și administrative, eliminând haosul fonetic și gramatical care cuprinsese limba scrisă sub influența practicării ei orale. Pentru acest demers a luat ca model latina literară, operele autorilor creștini cultivați și tratatele de gramatică ale Antichității. Această limbă, cunoscută sub numele de latina medievală, a constituit în Evul Mediu limba bisericii, a administrației și a culturii, singura limbă de civilizație până în secolul al XII-lea. Din aceeași epocă avem o altă dovadă, de data aceasta directă, că latina vorbită ce stă la baza limbilor romanice se deosebea de latina clasică. Înainte de a deveni limba română, latina din Dacia s-a îmbogățit și cu unele cuvinte vechi grecești. Este vorba de cuvinte specifice latinei dunărene, transmise apoi limbii române, inexistente în celelalte limbi romanice. Limba românã a moștenit din latină aproximativ 2.000 de cuvinte-bază (în numărul acesta nu sunt incluse cuvintele derivate); același număr de cuvinte s-a păstrat în fiecare dintre limbile romanice.

articol scris de Florentina Dancea – profesor limba şi literatura română – Liceul Tehnologic Berzovia

About editor editor

Lasă un răspuns