Terminalul…asa poate fi descrisă experiența pe care am trait-o zilele astea cu tatăl meu în spital…Zile de stat închis întru-un loc…cu o incertitudine ce nu poate fi combătută: incertitudinea vieții. Când te duci cu cei dragi la spital bolnavi…se poate numi așa: incertitudinea vieții. Ingiena făcută acolo, vizita interminabilă a holurilor. ..Seamănă cu filmul, nu? Dar cum Dumnezeu nu dă mai mult dcât poți duce și atunci cînd ingăduie problemele îți dă și rezolvarea lor, am cunoscut oameni minunați acolo…la spital…Spitalul Municipal din Timișoara…ce? incredibil? Uite că eu pot afirma…De la doctorul ce l-a tratat pe tatăl meu, la asistentele care se îngrijeau de fiecare bolnav…fără să aștepte ceva.Zilele acestea mi-au permis să stau mai mult pe rețelele de socializare și am vazut oameni care postau imaginile spitalelor din Reșița și din județ. Iubesc Reșița. Nu pot să nu…am crescut acolo, dar condițiile din spitalul în care am fost față de locurile postate – nu de mine, repet, sunt definit incomparabile. De la oameni la loc. Omul sfințește locul nu? Se aplică! General! Dacă trăiești într-un loc unde e mizerie, haos, de ce nu faci tu ceva? Atât cât poți, desigur! Nici Dumnezeu nu cere de acolo de unde nu e.
Articolul însă nu este despre părerile personale în sensul mai sus menționat, ci voiam să împărtățes cu cu voi experiența frumoasă a contactului cu oamenii de aici, pentru că și voi veți avea nevoie de doctori, voi sau rudele voastre. Eu vă doresc atât de mult să nu…, însă trăim vremuri în care sunt rari cei care scapă de spital. Măcar odată au experiența aceasta pe care, drept e, nu o dorește nimeni. Secția de chirurgie de la etajul al doilea. Despre oamenii de acolo vreau să vă vorbesc. Despre doctorul la care am întâlnit profesionalismul normal, ce devine anormal în zilele noastre. Un om simplu, care își face treaba la fel, indiferent cine vine acolo. Care respectă și este respectat de colegii lui, care se interesează de pacienți, care răspunde la întrebări, oricât de banale ar părea, care explică totul și dă tot ce are mai bun în mâinile cu care operează. E tânăr și învață și pe alții, dăscălindu-i ca un om matur pe cei sute de studenți ce vin în mâna lui și, drept susținere la asta, nu e singur- are doi medici rezidenți pe lângă el, ca dovadă că omul e iubit și respectat.
Sunt mulți doctori acolo, așa, – de treabă, ca el. Unii tineri, alții maturi, români sau străini, toți lucrează cu devotament și poate, pentru că sunt și ei oameni, se satură de multe ori de viață, de medicamentele care nu ajung și trebuie raport pentru fiecare medicament de care au nevoie, care nu mai răzbat cu birocrația și, în loc să stea lângă bolnavi, merg să-și completeze actele zilnic sau săptămânal, dar trag aer în piept și rămân la fel de liniștiți de fiecare dată când sunt întrebați ceva. Acum știți, măcar puțin, că viața lor nu e ușoară și e ușor să-i criticăm , dar putem să susținem, să milităm și pentru drepturile lor și să le spunem simplu: Mulțumesc domnule doctor Alexandru Blidișel!
Ana Maria Manciu
