
Se spune că așa cum e profesorul, așa e și școala; cum e școala așa e și omenirea, societatea, națiunea ce crește între zidurile ei! Mulți cred că profesia de dascăl este o profesie de la Dumnezeu, sau chiar că nu este o meserie, ci o vocație. Otilia Duicu este profesor de învățământ primar sau altfel spus ”părintele de la școală”, cel care înconjoară micii învățăcei cu iubire si blândețe, dar mai ales cel care șlefuiește caractere și modelează suflete, lăsându-și amprenta definitiv asupra dezvoltării armonioase a copiilor.
Încă din primii ani de viață a știut că va deveni profesor: de la jocurile „de-a învățătoarea”, până la absolvirea Liceului Pedagogic iar, ulterior a Facultății de Psihologie, a simțit chemarea catedrei și a știut că are harul și menirea de a deveni dascăl. „Aveam trei păpuși (elevele mele), pe care le aliniam zi de zi și le instruiam. Îmi pregăteam temele alături de ele, le scoteam la răspuns, le mai și certam sau chiar le mai aplicam câte o corecție, conform sistemului de atunci. Cu siguranță această pasiune s-a născut datorită dascălului meu minunat din ciclul primar, o femeie blândă și iubitoare, doamna Maria Țunea. Dacă mai aveam nevoie de vreo confirmare, aceasta a venit în ciclul gimnazial. Doamna dirigintă Ana Ghiaur, profesor de limba și literatura română, a reprezentat pentru mine idealul acestei meserii, un profesionist desăvârșit, un om corect, dar totuși exigent. Dumneaei m-a încurajat să-mi urmez visul și îi datorez tot ce am devenit eu peste timp. Au urmat cei mai frumoși cinci ani din viața mea de elev, pe băncile Liceului Pedagogic ”C.D. Loga” Caransebeș. După absolvire, am susținut și examenul de titularizare, iar de la nouăsprezece ani mă aflu în mijlocul copiilor, visul meu devenind realitate” ne povestește Otilia.
Oare câte calități spirituale ar trebui să aibă o persoană care dorește să devină profesor? Otilia Duicu spune că în primul rând trebuie să aibă capacitatea de a fi un exemplu în toate, mai apoi să dea dovadă de rigoare și fermitate, răbdare și încredere, și cel mai important – dragoste, dragoste pentru procesul de învățare, pentru viață și, mai ales pentru copii. *Trebuie să existe dăruire, să le poți oferi elevilor din cunoașterea și din inima ta, să fii ca o carte deschisă pentru ei. Tactul pedagogic se află și el la loc de cinste. Înainte de a fi un profesor bun, trebuie să fii un bun pedagog, să aduci copilul la cea mai bună versiune a lui, să-i arăți calea cea dreaptă și să-l ghidezi înspre a o urma, să-l pregătești pentru viață, să-l faci azi mai bun decât a fost ieri. Sigur că lista calităților unui profesor e nesfârșită. N-au voie să lipsească înțelegerea, răbdarea, excelentele abilități de comunicare, creativitatea, simțul umorului, bucuria de a te afla zilnic în preajma copiilor și păstrarea propriei inocențe. Orice om, înainte de a îmbrățișa această profesie, ar trebui să se întrebe dacă poate face cinste acestei misiuni, acestei vocații” ne spune ea.
Chiar dacă vechimea ei la catedră însumează douăzeci și patru de ani, consideră că prin mâinile sale au trecut destule generații, dar nu suficiente. A avut prilejul de a acumula experiență inclusiv la clase cu predare simultană, în medii mai puțin favorizate, unde, pentru ea, satisfacțiile muncii erau infinit mai mari. „Când reușești să înveți un copil provenit din părinți analfabeți să scrie și să citească, e un câștig mult mai mare decât să fii numit ”profesorul anului” pe o diplomă, în urma unor rezultate excelente obținute cu elevii la concursurile școlare” e de părere Otilia.
Este o fire extrem de sensibilă, empatizează cu problemele fiecărui copil și se încarcă cu fiecare discuție purtată cu elevul sau cu părinții acestuia. Din păcate, cheia rezolvării problemelor lor nu este întotdeauna la ea, dar este un bun ascultător și speră că o vorbă bună spusă la momentul potrivit poate avea rezultate pozitive. „Toate aceste discuții îmi schimbă starea de spirit și nu sunt o persoană care poate disimula. Prin urmare, ajung de multe ori acasă apăsată de griji, îndurerată sau chiar cu lacrimi în ochi. Nu vreau să consider sensibilitatea o dovadă de slăbiciune, ci doar o urmare a faptului că sunt umană” ne mărturisește Otilia.
Crede că un sfârșit este un nou început atât pentru micii școlărei, cât și pentru copiii de clasa a IV-a, dar și pentru ea ca dascăl. Prima zi de școală a clasei pregătitoare este cu siguranță una încărcată de multă emoție. Este nerăbdătoare să-și cunoască viitoarea echipă – elevi și părinți. Știe că pe umerii ei e o mare responsabilitate, fiind genul de persoană care are așteptări extrem de mari de la ea însăși. Consideră că viitorul copiilor se află în mâinile dascălilor și ei au datoria de a le deschide calea spre o lume cât mai frumoasă. „În ciclul primar se pun bazele formării lor, iar dacă temelia este solidă, se poate construi și se poate clădi foarte ușor pe viitor. Consider că mi-am îndeplinit misiunea de dascăl așa cum am știut eu mai bine, punând elevii și interesele lor pe primul loc. Sper ca aportul și contribuția mea să fie considerabile și observabile în dezvoltarea lor ulterioară” ne spune Otilia. Nu se poate gândi la ultima zi a clasei a IV-a ca fiind o ultimă zi. Elevii ei știu că vor fi în continuare ”copiii ei”, că le va fi sprijin la nevoie, iar ușa clasei va fi mereu deschisă pentru ei. Legătura creată de-a lungul timpului este una trainică, iar amintirile pe care le vor păstra în suflet sunt neprețuite.
La fel ca pentru fiecare dintre noi, și pentru Otilia Duicu anul 2020 a fost unul plin de controverse.„Cu siguranță a fost o experiență din care toți avem de învățat… să prețuim mai mult clipa, să ne restabilim prioritățile, să ne apreciem mai mult familia și timpul de calitate petrecut împreună, să devenim mai umani, mai empatici” crede aceasta. Însă anul ce a trecut a fost o adevărată provocare și pe plan profesional: „ne-a obligat să ne forțăm limitele și chiar să ni le depășim, să ne adaptăm unor situații fără precedent. Din fericire, noi am gestionat suficient de bine acea perioadă, am reușit să ne mobilizăm (dascăli – elevi – părinți) și să continuăm procesul de învățământ, chiar dacă l-am mutat în mediul online. Sigur că actul educațional a avut și multe minusuri, dar am încercat să răzbim și să rămânem pozitivi. Și viața, și școala… totul înseamnă suflet. Perioada pandemiei nu a fost ușoară nici pentru cei mici, deși ei au capacitatea de a se adapta și de a face față situațiilor-limită, de multe ori mai bine decât adulții. Am încercat să nu ne lăsăm afectați de distanțare, să trecem dincolo de monitoare și să ajungem unii la inimile celorlalți. Vreau să cred că am reușit” speră dacălul. Spune că ar trebui să conștientizăm cu toții efectele acestei situații de criză și să contribuim împreună la combaterea ei, cu speranța că vom reveni cât mai repede la normalitate. „Protejându-ne pe noi înșine, îi vom ocroti și pe cei din jurul nostru, iar copiii noștri vor putea avea un viitor frumos. Suntem responsabili de următoarele generații și toți ne dorim ca educația să se facă la școală, în sala de clasă, să ne putem vedea zâmbetele pe chipuri și fiecare zi să înceapă cu o îmbrățișare” e de părere Otilia.
Consideră că școala online poate fi un bun substitut în momente de criză, dar nu poate concura și nu se poate compara cu activitatea didactică față în față și că în mediul online procesul de predare-învățare-evaluare se îngreunează, că dascălul nu are certitudinea dobândirii cunoștințelor și competențelor vizate ale fiecărui elev, iar controlul asupra calității activităților de învățare ale copilului se mută mai mult în sfera familiei. „Totuși, împreună cu elevii mei am descoperit că formele sub care putem învăța sunt numeroase și am încercat să ne bucurăm de noutatea experienței, convinși fiind de faptul că educația trebuie să continue” spune Otilia.
În anul școlar 2021-2022 urmează să preia clasa pregătitoare. Un nou început, o nouă provocare, un nou proces de formare. „Îmi doresc să ne fie bine… să putem respira, să ne ținem de mânuțe, să ne bucurăm și să ne jucăm împreună, să putem cânta, să ne putem îmbrățișa și să ne putem șterge lacrima, dacă va fi nevoie. Dorința mea supremă este să fim sănătoși, și la minte și la trup. În rest, nu sunt omul planurilor. Îmi place să mă bucur de fiecare clipă, niciodată nu forțez lucrurile. Sunt de părere că toate se așază exact așa cum trebuie și nimic nu e întâmplător. Toate ne sunt date cu un scop, chiar dacă sunt experiențe neplăcute. Trebuie doar să știm să învățăm ceva din ele sau să devenim mai puternici” ne spune Otilia cu încredere.
Însă înainte de a fi profesor, Otilia Duicu este mamă, soție, fiică și soră. Crede cu tărie că este norocoasă pentru că a fost binecuvântată cu o familie extrem de unită, pentru care îi mulțumește în fiecare zi bunului Dumnezeu. „Înainte de toate, sunt mama unui copil minunat, aflat acum deja în pragul adolescenței. Încă de la decesul tatălui meu, pe care l-am pierdut la o vârstă destul de fragedă (aveam doar cincisprezece ani), am știut că viața îmi va dărui o fetiță care se va numi Alexia-Nicole, purtând unul dintre prenumele bunicului său. Ea este întregul meu univers, rațiunea mea de-a fi și de-a reuși. Pe soțul meu l-am cunoscut în perioada liceului, aveam doar șaptesprezece ani. Pot spune că am crescut împreună și suntem recunoscători în fiecare clipă pentru felul frumos și sănătos în care ne-am fost mereu alături. Căsătoria noastră a venit după zece ani de relație, atunci când cea mai mare dorință a amândurora era să devenim părinți. Am mai fost binecuvântată cu cea mai bună mamă din întreaga lume, ea este icoana sufletului meu, cea mai blândă și cea mai iubitoare ființă, modelul meu de putere și de înțelepciune.
Cred despre mine că sunt un om bun și atunci trebuie să mi se întâmple numai lucruri frumoase. Știu că sunt o persoană norocoasă, am mereu o stea călăuzitoare deasupra capului (tata)”.
Constantin Noica spunea: „De învățat înveți multe și de la toți. Dar profesor nu e decât cel care te învață să înveți”…
Un text de Ionela Glodorenco