O cheamă Ana. O știu de când sora ei mai mare crescuse prea mult pentru a-i impresiona pe oameni, iar mama lor a hotărât că este rândul ei să cerșească.

Mică, murdară, cu părul vopsit, cu ochi frumoși stă și cere bani pentru mâncare. Nu îi dau bani – prefer să îi cumpăr mâncare. O întreb de ce nu este la școală.

– Nu mă lasă mama, tanti. Nu am ghiozdan și caiete.

Ii spun că îi cumpăr eu, doar să se ducă. Nu pare convinsă. Îi explic că, dacă merge la școală, poate să își găsească un serviciu bun, să câștige bani, să nu îi mai fie foame și să cerșească. Se uită la mine, mirată.

– Când fac șaișpe ani, mă mărit, tanti. Și atunci îmi dă bărbatul bani. Soră-mea s-a măritat. Acum stă acasă și lucră bărbată-su.

Degeaba încerc să îi explic. Școala nu are niciun farmec. E greu să înțeleagă noțiunea de muncă, când nimeni din familie nu o face.

Ne mai intersectăm, din când în când. Nu îmi cere bani, doar îmi zice ce ar manca azi. Apoi, întâlnirile sunt din ce în ce mai rare. A crescut și ea. Oamenii nu mai sunt impresionați de fățuca murdară și ochii frumoși. La ușa magazinului stă acum fratele mai mic. M-a prezentat, mândră – „Tanti cumpără mâncare.” Ștafeta a fost predată.

Mă întreb ce s-a ales de Ana. Cum ar fi putut fi viața ei, dacă autorităților de peste drum de magazin le-ar fi păsat, măcar puțin. Dacă ar fi obligat-o să meargă la școală. Dacă i-ar fi dat șansa să urmeze o școală de meserii. Poate ar fi renunțat și atunci, poate nu. Poate ar fi întrerupt seria nefericită a celor care trăiesc pentru a cerși, iar apoi își pun, la rândul lor, copiii să facă același lucru.

Stau și mă întreb. Putem face ceva? Putem să fim cei care le influențează în bine viața? Cu o vorbă bună, cu puțin ajutor? Problema este că, orbiți de problemele noastre, nu vedem și tragedia lor.

… Nu plânge, Ana…

 

Autor: Cristina Curelea

 

Leave a reply