Prima Pagina / Arad / Despre şcoală şi despre reformă

Despre şcoală şi despre reformă

elevi scoala Campus Liceul Agricol Oravita - Scoala de Arte si Meserii (17)Am citit recent o postare pe facebook despre reforma şcolară şi despre şcoala în „Epoca de Aur”. M-am regăsit în poveste şi am dorit să o împărtăşesc cu voi:

Văd că vorbește lumea despre învățământ. Că n-ar fi bun, că nu-i de viitor, că n-ar fi nici măcar „ca pe vremuri”. Tz,tz, tz.

Să vă zic eu cum era în vremurile mele. Adică acum vreo treizeci de ani.

De exemplu, la matematică. Aveam în liceu un profesor genial. Genial la matematică, nu la predat. Omu` ar fi trebuit să fie cercetător, dar soarta rea l-a pus dascăl de pămpălăi ca noi. Era moale, amabil, vorbea încet- mai degrabă șoptea ca descântătorii. Abia la sfârșitul trimestrului m-am prins că ne preda matematica. La mine, în banca din ultimul rând, nu se auzea nimic din ce șușotea el la tablă. Și oricum eram ocupat să-mi fac freza. Colegul de bancă îmi ținea oglinda, iar eu îmi netezeam părul cu palma, că-mi pusesem în cap să fiu ca actorii indieni pe care-i vedeam la cinema. De unde oglindă? Păi veneam cu ea de acasă, o aveam în ghiozdan.

Înainte de el l-am avut pe Benone. Benone Sinulescu. Mă rog, așa îi ziceam noi, din cauza perucii făcute la „Arta orbilor”, bățoasă ca o claie de coceni. Al dracului om, ne bătea de ne smintea. Cu materialul didactic. Ca să nu-și strice palmele, ne altoia cu o riglă lungă și elastică din lemn. Întindeam palmele pe rând și el jap, jap. Ne bătea până-mi ștergea liniile destinului din palmă, zău. O dată i s-a rupt rigla aia nenorocită și tot pe noi s-a supărat, c-a trebuit să ne bată cu bățul și-l durea încheietura. De nervi i-am astupat cu plastilină broaștele tuturor dulapurilor în care ținea tot felul de drăcovenii colțuroase, cărora el le zicea, nu știu de de, dodecaedru, izoedru, mama dracului. Și iar ne-a bătut.

Am avut un profesor de sport care nu ne bătea așa mult. Ne dădea o palmă și gata, eram în genunchi. Avea mână grea, de buldozerist. Încercam pe cât posibil să nu greșesc pasul piticului, dar tot am luat vreo două cazmale pe ceafă, de-am văzut în verde toți caii CAP-ului vecin.

La chimie n-am înțeles în viața mea nimic. Nu făceam niciun experiment, doar înșiram pe tablă niște păianjeni cu multe picioare, cărora alții le ziceau benzen, etil-benzen sau mai știu eu cum. Strategia mea era să fac mai întâi ceva pătrățos în mijloc, din care porneam, absolut la plezneală, cu tot felul de segmente. Lângă primul păianjen desenam altul și tot așa. Încă și acum sunt convins că în interiorul oricărui lucru, al unei pietre de exemplu, sunt astfel de păianjeni ținându-se de mână. Când se sparge piatra își dau drumul ăia la mână, sau invers. Profesoara s-a prins că n-are nicio șansă cu mine și m-a întrebat dacă nu vreau să-i culeg flori de tei. În oraș era o stradă cu tei bătrâni, cred că chiar tata lu` Eminescu îi însămânțase acolo. Când începea ora de chimie, puneam mâna pe scara de lemn din două bucăți și mă duceam la cules, cu sacoșa textilă la subțioară.

Îmi pare foarte rău că nu m-a trimis la cules și cel de desen tehnic. Aș fi cules și mușețel, și coada-șobolanului, orice vrea inimioara lui, decât să desenez un șurub în spațiu. Mă durea undeva de șurubul lui. Și aveam și boala femeii, nu vedeam lucrurile în spațiu. Copiam oricând aveam ocazia, de oriunde, fără să înțeleg nimic. La un test a anunțat că „azi facem un experiment cu dom` inginer Mazilu” și m-a mutat prin toată clasa, să vadă cum mai copiez. Am reușit să-l fentez și de la catedră- el stătea cu ochii pe mine, eu cu ochii pe prietenul din primul rând, care-mi arăta foaia. Doar când m-a întors cu fața la tablă n-am mai reușit nimic, dar oricum făcusem de un șase.

La ora practică de tehnologie nu mă atingeam de nimic. Făcusem rost, cu mare greutate, de un halat superb, de gestionar de aprozar: albastru mat, cu revere largi și buzunare adânci, în care țineam o batistă impecabilă din bumbac. Sunt sigur că aveam halat mai frumos decât al șantierului unde făceam practica. O dată m-am atins din greșeală de o menghină nenorocită, m-am ales cu o pată pe halat și am crezut că leșin. După episodul ăsta, când eram duși prin uzină să ni se arate diverse scule care produceau praf sau așchii, mă țineam cât mai departe de grup, prefăcându-mă că mă uit cu mare interes la vreo sculă în momentul ăla oprită.

La ora de muzică răgeam ca proștii. N-am știut niciodată tot Tricolorul și uite că bine am făcut, în `90 s-a schimbat Tricolorul cu alt Tricolor și mi-aș fi muncit capul aiurea să rețin o piesă așa lungă. Aveam un profesor bețivan, cu glas gros, de fumător. Parcă aud și acum „Bela Bartok s-a născut în ….”. Mă durea în cur de ziua de naștere a lui Bartok. Desenam muțunachi pe caietul acela cu șapte liniuțe-sau-câte-sunt-ele și, ca să-mi iasă nota, mă înscrisesem în corul școlii, unde dădeam din buze ca artistele de-acum în concertele live.

M-a bătut și directorul în persoană. Fost boxer, dacă e să-l descriu mai bine. Șapca era obligatorie, dar eu nu purtam șapcă fiindcă îmi deranja moțul. Eu și colegul aveam o singură șapcă, pe care o poșteam. O zi veneam eu mai înainte la școală și-i aruncam șapca pe geam, în ziua următoare era rândul lui. O dată ne-a văzut o nenorocită de femeie de serviciu, securista liceului, și ne-a pârât. A doua zi, sub fereastră, în locul meu, era directorul, căruia colegul meu i-a aruncat șapca. Ne-a bătut pe amândoi, iar după-masă mamele noastre erau în cabinetul directorului, unde li s-a transmis că suntem foarte aproape să nu fim primiți în bacalaureat. Bine că nu le-a bătut și pe ele.

Am făcut și fizică nucleară. Vă dați seama? Tata primea un litru de benzină la două luni (și aia cu apă), toată iarna mergeam pe jos prin orașul cufundat în beznă, pentru că autobuzul, de fabricație românească, nu era în stare să urce un podeț, aluneca și se zvârcolea pe pantă ca o râmă pe trotuar, după ploaie. Deci trăiam ca-n Evul Mediu, dar trebuia să înțeleg cum dă târcoale electronul nucleului, în atom, ca un motan în călduri. N-am avut nici un motiv interior să înțeleg asta, dă-l dracului de electron sucit.

Aș putea s-o țin așa ore bune, până mă bateți. De-aia zic, când vine vorba de „ce bună era școala pe vremuri”, pe mine mă cam mănâncă palmele.

About cristian.frant

Lasă un răspuns