Pictorul Zamfir Dumitrescu își amintește ceva inedit din Gara Băile Herculane

www.zamfirdumitrescu.com

Pictorul Zamfir Dumitrescu, fost președinte al Uniunii Artiștilor Plastici (UAP), afirmă, într-un interviu acordat AGERPRES, în cadrul proiectului ”ORAȘUL MEU, BUCUREȘTI”, că, dacă s-ar putea, ar alege să trăiască în Bucureștiul de altădată, datorită atmosferei ușor romantice.

Artistul își dorește mai multă verdeață și mai puțin praf și declară că nu îi plac „fobia bucureștenilor și, în general, a românilor de a dărâma statui”, precum cele ale lui Lenin sau Petru Groza, ori coloritul „pastelat, verde primăvăratic, cu care se plachează blocurile socialiste”. 

AGERPRES: Maestre Zamfir Dumitrescu, sunteți născut în București. Ce înseamnă pentru dvs. Bucureștiul? 
Zamfir Dumitrescu: Bucureștiul e, așa cum ați spus, locul în care m-am născut, în care am crescut, am fost educat, m-am format la facultate și în care am rămas, în pofida numeroaselor mele deplasări în străinătate, am rămas să lucrez. 

AGERPRES: Cum era orașul în vremea copilăriei dvs. și cum vi se pare că arată el azi? 
Zamfir Dumitrescu: Bineînțeles că e o formă de progres în clipa de față. Fiecare an aduce schimbări în bine sau în mai puțin bine. Eu am locuit, în primii ani de viață, în preajma statuii Rosetti, pe strada Caimatei, unde a existat, pe vremuri, și Mănăstirea Caimata. Eu n-am apucat-o. Avea un altar într-un zid al străzii, cu o candelă, legat și de faptul că Mihai Eminescu a petrecut acolo mai mult timp. Primii ani de copilărie i-am petrecut între această stradă, Caimatei, și școală, Liceul ”Spiru Haret”, iar de jucat, mă jucam pe stradă cu copiii de vârsta mea. 

AGERPRES: Ce vă place cel mai mult la acest oraș? 
Zamfir Dumitrescu: Cred că mi-ar plăcea mai multă verdeață și mai puțin praf. Pot să vă spun ce nu-mi place. Nu-mi place fobia bucureștenilor și, în general, a românilor de a dărâma statui. Bucureștiul e, se spunea că e un oraș fără statui. Au mai apărut în ultimul timp, dar, după Revoluție, au fost dărâmate o serie întreagă de statui care reprezentau politicieni din perioada anterioară — Lenin, Petru Groza ș.a.m.d. — care, după părerea mea, erau, în primul rând, opere de artă și opere de artă ar fi rămas și peste 100 sau 200 sau 300 de ani. Nu cred că un anumit regim politic are dreptul să șteargă cu buretele o istorie pe care, de bine de rău, ne-a fost impusă, ne-am asumat-o, acum o contrazicem, o renegăm, dar cred că soluția ar fi fost să nu se dărâme aceste monumente care au sau au avut o tentă politică, ci să se contracareze cu alte monumente, puse față în față, care să le contrazică tematic și artistic pe cele anterioare. 

AGERPRES: Așa cum și fostul regim a dărâmat alte statui. 
Zamfir Dumitrescu: Exact, așa cum fostul regim a dărâmat. Statuia lui Lenin, se pare, a fost făcută din bronzul topit al sculpturii regelui Carol I. (Zâmbește — n.r.) Hm. Îmi amintesc, prin anii ’50, am văzut, însoțit de părinții mei, în gara Herculane, un cap ciudat de tânăr, cu mustăți, transformat într-un bust al lui Stalin. Era un cap al regelui Mihai pe care localnicii, autoritățile politice au hotărât să-l transforme în Stalin. Și, probabil că lucrurile se multiplicau în mai multe etape. Dar … și azi se mai practică … Acel Caragiale care a fost în fața Teatrului Național, după gestul pe care-l are, cu degetul în butoniera hainei, era, cu siguranță, un Lenin. S-a tăiat capul și s-a făcut capul lui Caragiale. Nu e în regulă. Pe oricine ai reprezenta e o formă de artă, mai bună, mai puțin bună, dar care, în timp, se conservă și nici nu-și mai are identitatea politică dorită în momentul respectiv. 

AGERPRES/(A — autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tănăsescu)

Citește tot interviul aici: http://www.agerpres.ro/cultura/2014/09/21/interviu-pictorul-zamfir-dumitrescu-as-prefera-daca-s-ar-putea-sa-traiesc-intr-un-bucuresti-de-acum-40-50-de-ani-11-03-26