Dragul meu, Draga mea,
titlul acestui articol este un viers al poetului Grigorie Vieru. E clar ce vrea sa zica: fericirea, tristețea, râsul, plânsul n-au nevoie de limbă, ele sunt universale. Si dorul e universal, dar el poate fi exprimat doar intr-o limbă, cea română.
Da prietene, limba română este singura prin care se exprimă dorul! O comoară, o bijuterie, doina dorurilor noastre…
Poate n-ai știut asta, poate de aceea n-ai fost atent cu comoara care-ti inundă atîât de des Cerul Palatin, poate ca profa de română n-a știut să-ți fie simpatică, dar iacătă că acum știi. Limba ta nu-i orice limbă, e unică prin însăși geneza ei. Ea s-a format în secole de conviețuire a limbii latine cu geto-daca, ultima o limbă de origine indo-europeană. Dar limba asta a ta se aseamănă curcubeului, a adunat în ea câte ceva din fiecare culoare, adică fiecare popor ce a ajuns în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, spațiul ei de geneză, a lăsat câte-o urmă în această limbă, care apoi s-a îmbogățit cu vocabule moderne din limbi cool, ca engleza, franceza, italiana ori spaniola, luând ce-i mai bun din fiecare.
Nu-ți spun mai multe căci nu vreau să lenevești, te-am ispitit doar și, sunt convins, că de acum tu vei căuta să ști cât mai multe despre limba ta iar atunci când vei fi știind destul de multe îți va fi rușine să o mai stâlcești!
Închei dragule și drago tot cu viersurile nemuritorului Vieru:
”In al limbilor tezaur
Pururea o sa ramana
Limba doinelor de aur,
Limba noastra cea romana”
